Povestire despre omul-cetate

Omul-cetate exista. L-am intalnit. Independent asemeni unui copac ce prinde a se plimba, cu tot tumultul vantului si-al cantecului de pasari primavaratec fermecatoare, omul-cetate exista.
Zic omul-cetate, fiindca ceea ce-i el e atata de putin fata de ceea ce exprima. La fel de bine poate fi si omul-floare, omul-cantec, omul-simtire omeneasca.
Omul cetate exista. Si ceea ce-i frumos si minunat e ca fiecare dintre noi il are in sine. Poate doar de-am sti sa-l eliberam din colivie din cand in cand. Pentru ca atunci cand sufletul iti zburda si-i viu si-ntinde bratele spre cer, albastrul lui si verdele copacilor poleiti de soare nicicand nu pare mai pur, mai viu, mai adevarat.
Fiecare clipa-i o flacara, si lumina ei suntem chiar noi. Sa stim sa fim, fiind ce suntem!
Acestea spuse, omul-cetate (sau unul dintre noi) :

https://www.youtube.com/watch?v=uGIkEs-PYvE

Solar

Inima este o casa cu multe usi si cu multe ferestre. Dar cateodata nu are pereti. Peretii dispar, se dezintegreaza sau isi iau zborul . Peretii curg sau se topesc sau isi inchid ochii cand mintea nu-i la fel de vigilenta ca de obicei.
Lipsa peretilor este bineinteles, o chestiune serioasa, pentru ca desi sunt usi si ferestre, fara pereti oricine poate intra in ea. Si odata intrat in ea poate face ce vrea. Poate spre exemplu sa aprinda un foc, un foc dintr-acela care nu mistuie, dar arde.Un foc frumos, care poate dura chiar toata viata. Poate chiar sa faca dezordine, ceea ce poate deveni extrem de bulversant pentru locatar si poate pentru urmatorii vizitatori. Poate chiar sa mute usile-n locul ferestrelor si apoi, cand peretii se intorc, cei ce nu-s la fel de norocosi vor trebui sa intre pe geam iar nu pe usa.Si intratul pe geam, pe langa ca este o chestiune neonorabila, zau ca mai e si periculoasa si nimeni nu prea pe nimeni ranit. Insa poate cel mai rau lucru pe care-l pot face oamenii este sa distruga, sa darame, sa-ncerce chiar sa o demoleze. Pentru ca peretii speriindu-se de dezastrul creat e posibil sa se-nchida, inchizand in ei si usile si ferestrele si casa se transforma-n buncar. Si oricat de frumos ar fi un buncar, sau de practic, sau de la locul lui, soarele nu poate patrunde prin el, soarele soare sau soarele adus in brate de alti oameni care nu-s pusi pe distrus, precum sunt unii.
Si cel mai frumos, da, cel mai frumos lucru pe care-l pot face oamenii cand intra este sa deschida si usile si ferestrele sa intre soarele odata cu ei. Si de atata lumina casa va incepe sa danseze asemeni fluturilor vara. Si oricine vrea sa vada o casa dansatoare fara pereti, nu?

Frica de clovni

N-am mai scris de mult. Imi caut cuvintele prin buzunar cum as cauta marunt pentru la supermarket si din pacate, nu prea zornaie. Intotdeauna mi-a fost teama de clovni. Astazi, am simtit ca sufletul mi-a plecat. L-am vazut razand isteric, hoinar, beat de adrenalina si insangerat. Deloc o imagine frumoasa. Pana si soarele, vazandu-l, s-a mirat de comportarea lui neobisnuita. Haideti sa fim toti obisnuiti si normali!

Da, a plecat. Niciun gand nu-l urmarea. Umbla hai-hui de-a dreptul, aparent in cerc. Sunt aproape sigura ca nu era un ritual, ci mai degraba o dementa latenta. Da, asta trebuie sa fi fost. A plecat cum s-ar desprinde o petala de absurd si cam atata. Cred ca si lui ii este frica de clovni. Cui ii plac clovnii oricum?

Ca o reclama la McDonalds cu oameni in forma alergand pe banda cu-n hamburger in mana. Credibil, nu?

Astazi nu a fost o zi frumoasa, astazi a fost o zi nervoasa. Pentru ca la un moment dat, ziua s-a cam suparat si si-a schimbat culoarea-n bleu nevrozat. Nu pot sa o condamn, e primavara, poate face ce vrea. 

Clovnii poarta masti. Zambetul acela rujat dramatic e sursa temerii mele. Imi par mereu maniaco-depresivi gata de o izbucnire. Am vazut o data o gasca de clovni fumand. Asta n-a facut decat sa-mi intregeasca temerile. De aceea probabil a plecat si sufletul, se saturase de temeri. Asemeni unui animalut, nu-i place sa fie tinut in cusca. Cui i-ar place? Un om sa tina-n cusca un alt om. Dar banuiesc ca oamenii fac deja asta nu? Si nu ma refer la inchisori, cel putin nu cele proprii.

Fiecare din noi avem demonii nostri. Banuiesc ca imaginea clovnilor e demonul meu. Poate teama de falsitate, de absurd, de contrast a ceea ce simti cu ceea ce exprimi e ceea ce o "motiveaza". Temerea adica. Sau poate e doar o teama din copilarie perpetuata-n prezent. Psihologii cu siguranta ar avea o explicatie interesanta pentru asta. Sau doar o explicatie, nu neaparat interesanta. E nostim sa incerci sa explici totul raportandu-te la real, cand toata viata-i dusa-ntr-un absurd nebanuit. E mai bine sa mergi mereu cu mainile la ochi, te-mpiedica sa te-mpiedici de tot. Si nimeni nu vrea sa se impiedice de tot.

Acum ploua. Si uitandu-te-ntr-o picatura, gest aparent imposibil, poate ai vedea imaginea unui clovn sau doar pe tine. Ce-o sa fie azi, stema sau banul? Fata sau fata de masa? Tu sau ceea ce arati lumii c-ai fi?