Povestire despre omul-cetate

Omul-cetate exista. L-am intalnit. Independent asemeni unui copac ce prinde a se plimba, cu tot tumultul vantului si-al cantecului de pasari primavaratec fermecatoare, omul-cetate exista.
Zic omul-cetate, fiindca ceea ce-i el e atata de putin fata de ceea ce exprima. La fel de bine poate fi si omul-floare, omul-cantec, omul-simtire omeneasca.
Omul cetate exista. Si ceea ce-i frumos si minunat e ca fiecare dintre noi il are in sine. Poate doar de-am sti sa-l eliberam din colivie din cand in cand. Pentru ca atunci cand sufletul iti zburda si-i viu si-ntinde bratele spre cer, albastrul lui si verdele copacilor poleiti de soare nicicand nu pare mai pur, mai viu, mai adevarat.
Fiecare clipa-i o flacara, si lumina ei suntem chiar noi. Sa stim sa fim, fiind ce suntem!
Acestea spuse, omul-cetate (sau unul dintre noi) :

https://www.youtube.com/watch?v=uGIkEs-PYvE

Solar

Inima este o casa cu multe usi si cu multe ferestre. Dar cateodata nu are pereti. Peretii dispar, se dezintegreaza sau isi iau zborul . Peretii curg sau se topesc sau isi inchid ochii cand mintea nu-i la fel de vigilenta ca de obicei.
Lipsa peretilor este bineinteles, o chestiune serioasa, pentru ca desi sunt usi si ferestre, fara pereti oricine poate intra in ea. Si odata intrat in ea poate face ce vrea. Poate spre exemplu sa aprinda un foc, un foc dintr-acela care nu mistuie, dar arde.Un foc frumos, care poate dura chiar toata viata. Poate chiar sa faca dezordine, ceea ce poate deveni extrem de bulversant pentru locatar si poate pentru urmatorii vizitatori. Poate chiar sa mute usile-n locul ferestrelor si apoi, cand peretii se intorc, cei ce nu-s la fel de norocosi vor trebui sa intre pe geam iar nu pe usa.Si intratul pe geam, pe langa ca este o chestiune neonorabila, zau ca mai e si periculoasa si nimeni nu prea pe nimeni ranit. Insa poate cel mai rau lucru pe care-l pot face oamenii este sa distruga, sa darame, sa-ncerce chiar sa o demoleze. Pentru ca peretii speriindu-se de dezastrul creat e posibil sa se-nchida, inchizand in ei si usile si ferestrele si casa se transforma-n buncar. Si oricat de frumos ar fi un buncar, sau de practic, sau de la locul lui, soarele nu poate patrunde prin el, soarele soare sau soarele adus in brate de alti oameni care nu-s pusi pe distrus, precum sunt unii.
Si cel mai frumos, da, cel mai frumos lucru pe care-l pot face oamenii cand intra este sa deschida si usile si ferestrele sa intre soarele odata cu ei. Si de atata lumina casa va incepe sa danseze asemeni fluturilor vara. Si oricine vrea sa vada o casa dansatoare fara pereti, nu?

Frica de clovni

N-am mai scris de mult. Imi caut cuvintele prin buzunar cum as cauta marunt pentru la supermarket si din pacate, nu prea zornaie. Intotdeauna mi-a fost teama de clovni. Astazi, am simtit ca sufletul mi-a plecat. L-am vazut razand isteric, hoinar, beat de adrenalina si insangerat. Deloc o imagine frumoasa. Pana si soarele, vazandu-l, s-a mirat de comportarea lui neobisnuita. Haideti sa fim toti obisnuiti si normali!

Da, a plecat. Niciun gand nu-l urmarea. Umbla hai-hui de-a dreptul, aparent in cerc. Sunt aproape sigura ca nu era un ritual, ci mai degraba o dementa latenta. Da, asta trebuie sa fi fost. A plecat cum s-ar desprinde o petala de absurd si cam atata. Cred ca si lui ii este frica de clovni. Cui ii plac clovnii oricum?

Ca o reclama la McDonalds cu oameni in forma alergand pe banda cu-n hamburger in mana. Credibil, nu?

Astazi nu a fost o zi frumoasa, astazi a fost o zi nervoasa. Pentru ca la un moment dat, ziua s-a cam suparat si si-a schimbat culoarea-n bleu nevrozat. Nu pot sa o condamn, e primavara, poate face ce vrea. 

Clovnii poarta masti. Zambetul acela rujat dramatic e sursa temerii mele. Imi par mereu maniaco-depresivi gata de o izbucnire. Am vazut o data o gasca de clovni fumand. Asta n-a facut decat sa-mi intregeasca temerile. De aceea probabil a plecat si sufletul, se saturase de temeri. Asemeni unui animalut, nu-i place sa fie tinut in cusca. Cui i-ar place? Un om sa tina-n cusca un alt om. Dar banuiesc ca oamenii fac deja asta nu? Si nu ma refer la inchisori, cel putin nu cele proprii.

Fiecare din noi avem demonii nostri. Banuiesc ca imaginea clovnilor e demonul meu. Poate teama de falsitate, de absurd, de contrast a ceea ce simti cu ceea ce exprimi e ceea ce o "motiveaza". Temerea adica. Sau poate e doar o teama din copilarie perpetuata-n prezent. Psihologii cu siguranta ar avea o explicatie interesanta pentru asta. Sau doar o explicatie, nu neaparat interesanta. E nostim sa incerci sa explici totul raportandu-te la real, cand toata viata-i dusa-ntr-un absurd nebanuit. E mai bine sa mergi mereu cu mainile la ochi, te-mpiedica sa te-mpiedici de tot. Si nimeni nu vrea sa se impiedice de tot.

Acum ploua. Si uitandu-te-ntr-o picatura, gest aparent imposibil, poate ai vedea imaginea unui clovn sau doar pe tine. Ce-o sa fie azi, stema sau banul? Fata sau fata de masa? Tu sau ceea ce arati lumii c-ai fi?

Dezghetare

Astazi ma lepad de tine,asemeni unui sarpe ascuns care si-a confundat pielea cu a altuia.
Astazi ma lepad de tine,si nu de 3 ori,ci doar o data,caci o data e suficient,unu e intotdeauna plenar,complet si circular,unu le acopera pe toate cu umbra sa nedespartita.
Primavara se tine de mana cu iarna si amandoua alearga,afara si in inauntrul meu.
Simt renasterea in aer ca pe un cantec inspumat,si pleoapa unei noi zile gata sa se deschida,inghitindu-ma.
Deschid usa si ma duc,urmarind lumina.

Meditatie

Nu te-am cautat niciodata ca sa pot spune acum ca te-am gasit.Si totusi,te-am gasit.Nu pot spune cu certitudine ca ne-am gasit,intrucat destinul e asa o apa tulburata,si mare si fluviu dezlegat totodata,si cascada si ceata de nepatruns intrucat nu pot sti,chiar nu pot,de e doar o inchipuire ori mi-era chiar dat sa te intalnesc ori pur si simplu s-a intamplat.Nu pot vorbi de destin,nu,nu inca.Poate ca timpul va veni cand voi putea spune cu certitudine de este o inchipuire imbatata de lumina sau e aievea.Poate va veni.

Dar cand privesc in ai tai ochi,chemarea marii n- a fost nicicand mai apasatoare,caci vad tumultul valurilor involburate de nisip si ceea ce ma face femeie raspunde ca trezita dintr-un somn aproape etern,aproape vecin cu moartea.

De mi-ai da cale sa-ti spun ce cred ca as avea de spus,probabil cuvintele m-ar parasi,lase sau poate prea timide sa prinda glasul cel tacut,cel rezervat numai clipelor ingemanate imaterialitatii.

Si-ti vad zambetul.Si-i simt incandescenta potolita asupra mea,aproape mangaierea calma si senina,si zbor,si curg,si sunt.

Te privesc cu adoratie inradacinata-n realitate,cu ramurile spre cer.Caci unde altundeva ar putea tinde,as putea tinde,cand pari insusi progenitura acvamarinului zeu cu-o pamanteana despletita,atins ici colo de curgerea timpului.Minute scanteieaza pe-ale tale pleoape si porti titanice deschid,dezvaluind un paradis exuberant,glorios.

Si pare ca te-ai ridicat din mare,ca un Apollo razvratit,si-i suier marin in fiece-ti miscare si viata descaltata de banal te-a botezat in soare plin.

Sau poate-i doar o inchipuire.

Lanturi

Sunt singura,desi el sta alaturi de mine.Probabil a adormit sau probabil ma priveste,privirea-mi este prea tulburata pentru a putea discerne intre cele doua.Si trupul meu invelit in halat,si mana mea in care tremura tigara plang amarnic,mut.

Stelele-s mai vii,mai arzatoare ca oricand si simt luna aproape atingandu-mi genele in semn de alinare.

Copacii-mi par sinistre cruci de cimitir la adapostul dragostei mele incarcerate,neconsolabile.

Spiritul s-a departat de trup.Imi aud rasuflarea calma,regulata ca pe ceva ce-as auzi intaia data.Ma nasc si mor de cate ori imaginea ta imi poposeste-n gand,ca un imens flux de electricitate oscilandu-mi echilibrul interior.

Cred ca acum a adormit,pentru ca simt cum tensiunea si nevroza ce ne caracterizeaza in starea de veghe i-au parasit trupul,luandu-le locul linistea.Ah,linistea,cea spre care mi-as intinde aripile precum Icar,chiar avand cunostinta ca exista posibilitatea de a fi topite,lasandu-ma ca pe un crin pe marginea drumului.

Caci ce folos are un crin pe-un drum pustiu,neumblat?Isi are drept companion numai umbra si arareori stelele,cand clipirea lor metalica-si plimba razele si pe lujerul lui princiar.

Cu aripi,fara aripi.Uneori ma intreb care ar fi pretul extirparii simtirilor pe care le aprinzi in mine,inlaturarii suferintei maracinoase care-ma-mpunge cu mii de ace sadic incarligate si cum as fi de as fi fara tine,chiar daca numai la nivelul viselor brumate,tomnatice.

E primavara si e toamna si e vifor greu in camerele mele,si seceta cumplita si apa tulbure si grea,si cresc si ghioceii din namol si ciresele au inghetat pe ram,se plimba lei in custi si frunze se destrama.

Iar el,cel ce pretinde ca ma iubeste fara a ma stii,cel ce mi imbratiseaza trupul noaptea cu fervoare si lanturi grele,nedezlegate,el va dormi-n aceasta seara langa mine.

Mi-e sufletul cos de mere rasturnat in praf pe drum de tara,poleite-n rosu si in soare.Iar seva lor sangeranda curge inspre tine,incercand sa te ajunga,sa-ti pipaie chipul cu degete oarbe si mai apoi temator sa se indrepte inspre buze,incercand sa contopeasca intr-un sarut imaterial tot amalgamul boreal,rotit in infinitul clipei cand ochii-mi s-au aplecat intaia data asupra ta.

In poiana-n care se retrage uneori,fulgi calzi de lumina plutesc aerat si iarba canta imbietor pe clapele zefirului melancolic.Pamantul cald vibrant culcus se face iar copacii-mi inchid pleoapele cu ale lor crengi firave,copilaresti.Acolo te-as fi luat de mana si te-as fi dus,daruindu-ti alinarea,simtindu-ti fruntea rece cu buzele cununa si spiritul ostenit de atata viata ti l-as fi culcat langa al meu in eternitate.

Cu-n ultim fum,sting visul in scrumiera prea plina de idei,zdrobindu-l de cioburile realitatii si mi las trupul sa cada masinal langa el,mituind somnul sa ma prinda-n bratele-i de fier,rascolitor amnezice.

Si dorm,si uit sa fiu.

Descatusare

M-au parasit cuvintele.Am amutit asteptand orice.Spiritul meu isi intinde aripile,in speranta de-a atinge macar fugitiv picaturile de ploaie prinse-n parul tau,lunecand pe pleoape si obraji in ritmul cadentat al iernii dezgolite.

Ziua-si plimba ochii adormiti in acuarela vivace a cerului,si ma intreb acum,la hotar dintre azi si maine,cum pot fi libera cand fiecare celula a fiintei mele plenare tanjeste indragostita spre fiinta ta,lunara si himerica.

E o revelatie a simtirii si-un haos si o placere nemaintalnite cand pe altarul nud al existentei ma ofer tie.

Si infloresc ciresi in mine,si fluturi isi bat aripile plangand,si rauri se umfla-n albii cristaline si simt lumina solara,neprefacuta,curgandu-mi prin vene ametitor,spulberand orice urma de intuneric necugetat.

Si ma intreb de ce contrar ratiunii inclestate,esenta vie,eterna primavara ce-mi pulseaza-n tample imi suiera ca te cunoaste de dinaintea lumii materiale,cand ingemanata cu a ta alergau prin ploile ceresti intr-un suras deplin,paradisiac,cand „doi” nu exista,cand era numai „unu”,complet si indivizibil.

Incertitudinea-si ascute ghearele insetate-n mine,negarea-si varsa veninul in ropote calde.

Numai natura-si intoarce mana blajina mangaindu-mi fruntea cutata de nelinisti,spalandu-mi finitudinea de a fi om si incercarea de-a uita ca sunt umana cateodata.

Iar marea,tumultul meu interior,spirala inmugurita boreal,isi arunca valurile in geamat de piatra,mugind neputincioasa-n adancurile-i rasucite-n albastru scindat.

Usa s-a deschis demult iar zidurile mi-au cazut infrante unul cate unul sub povara incadescenta a luminii.Acolo stau,printre crapaturi si ramasite asteptand,cu fruntea in pamant si mainile imbratisate resemnat.

Iar daca aripile-mi sunt ciuntite si insangerate,tu nu te teme si nu lasa prejudecata sa-ti intunece fruntea solara.Iar daca noroiul trecutului imi pateaza inca obrajii si spiritu-mi tremura necontrolat,tu nu te teme si nu lasa prejudecata sa-ti intunece fruntea solara.Iar daca al meu chip te priveste mut si neclipind,tu nu te teme si nu lasa prejudecata sa-ti intunece fruntea solara.

Caci izvorul lacrimilor,demult secat,isi deschide portile ruginite-n chip de buna primire,miracolul de-a te intalni cutreierand toate-mi cotloanele amortite .

Iar daca tu,privind,stiind,simtind,renegi,voi lua-o apoi pe drumul meu incununat de spini,mereu spre miazazi,cautand uitarea.