Lanturi

Sunt singura,desi el sta alaturi de mine.Probabil a adormit sau probabil ma priveste,privirea-mi este prea tulburata pentru a putea discerne intre cele doua.Si trupul meu invelit in halat,si mana mea in care tremura tigara plang amarnic,mut.

Stelele-s mai vii,mai arzatoare ca oricand si simt luna aproape atingandu-mi genele in semn de alinare.

Copacii-mi par sinistre cruci de cimitir la adapostul dragostei mele incarcerate,neconsolabile.

Spiritul s-a departat de trup.Imi aud rasuflarea calma,regulata ca pe ceva ce-as auzi intaia data.Ma nasc si mor de cate ori imaginea ta imi poposeste-n gand,ca un imens flux de electricitate oscilandu-mi echilibrul interior.

Cred ca acum a adormit,pentru ca simt cum tensiunea si nevroza ce ne caracterizeaza in starea de veghe i-au parasit trupul,luandu-le locul linistea.Ah,linistea,cea spre care mi-as intinde aripile precum Icar,chiar avand cunostinta ca exista posibilitatea de a fi topite,lasandu-ma ca pe un crin pe marginea drumului.

Caci ce folos are un crin pe-un drum pustiu,neumblat?Isi are drept companion numai umbra si arareori stelele,cand clipirea lor metalica-si plimba razele si pe lujerul lui princiar.

Cu aripi,fara aripi.Uneori ma intreb care ar fi pretul extirparii simtirilor pe care le aprinzi in mine,inlaturarii suferintei maracinoase care-ma-mpunge cu mii de ace sadic incarligate si cum as fi de as fi fara tine,chiar daca numai la nivelul viselor brumate,tomnatice.

E primavara si e toamna si e vifor greu in camerele mele,si seceta cumplita si apa tulbure si grea,si cresc si ghioceii din namol si ciresele au inghetat pe ram,se plimba lei in custi si frunze se destrama.

Iar el,cel ce pretinde ca ma iubeste fara a ma stii,cel ce mi imbratiseaza trupul noaptea cu fervoare si lanturi grele,nedezlegate,el va dormi-n aceasta seara langa mine.

Mi-e sufletul cos de mere rasturnat in praf pe drum de tara,poleite-n rosu si in soare.Iar seva lor sangeranda curge inspre tine,incercand sa te ajunga,sa-ti pipaie chipul cu degete oarbe si mai apoi temator sa se indrepte inspre buze,incercand sa contopeasca intr-un sarut imaterial tot amalgamul boreal,rotit in infinitul clipei cand ochii-mi s-au aplecat intaia data asupra ta.

In poiana-n care se retrage uneori,fulgi calzi de lumina plutesc aerat si iarba canta imbietor pe clapele zefirului melancolic.Pamantul cald vibrant culcus se face iar copacii-mi inchid pleoapele cu ale lor crengi firave,copilaresti.Acolo te-as fi luat de mana si te-as fi dus,daruindu-ti alinarea,simtindu-ti fruntea rece cu buzele cununa si spiritul ostenit de atata viata ti l-as fi culcat langa al meu in eternitate.

Cu-n ultim fum,sting visul in scrumiera prea plina de idei,zdrobindu-l de cioburile realitatii si mi las trupul sa cada masinal langa el,mituind somnul sa ma prinda-n bratele-i de fier,rascolitor amnezice.

Si dorm,si uit sa fiu.