Nu mai palpaie

Incaperea era larga si intunecata.Lumini palpaiau himeric in ritmul batailor mele de inima,intr-o cadenta aproape diabolica.
El nu era acolo,desi-i simteam prezenta-n vene ca pe-un ecou insuportabil.
Muzica amutise si mainile-mi stateau legate intre ele,gandurile-mi stateau legate intre ele,simtirile-mi stateau legate intre ele.Un amalgam si atat,din care nu ma mai puteam discerne pe mine insami,desi ma cautam cu disperarea celor flamanzi si uitati.
Boc boc.El nu era acolo.
Am inceput sa pipai prin intuneric,cautand cioburile zambetelor mele in speranta de a le reintregi.Din vii,multicolore,stiam ca acum radiau cenusiu,stiam desi nu le puteam vedea,desi nu le puteam simti.
Le-am auzit atacandu-ma,simteam sangele tasnind in rotocoale de fum din sufletul meu incarcerat,resemnat si lipsit de vlaga,simteam cum manile si gandurile si simtirile se zbateau neputincioase-n a mi sari in aparare,in a proteja aripile unui sentiment taiat asemeni unei flori decorative.
Nu mai are aripi,nu mai palpaie.De ce cand lovit,la pamant,"eu" tot spre tine se intoarna,nu-mi pot explica.
Creierul a inchis ochii,nu mai clipeste,doar inima-si continua ritmul automutilant,gafaind sub povara propriei dureri surde.
Lacrimile au secat de-atata timp,incat memoria eliberarii resimtite sub cantecul lor abia de mai cutreiera cotloanele impaienjenite ale constiintei mele.
El nu era acolo.
Si sufletul meu,coaguland a sange si-a amar,cu aripile insetit retezate,strangadu-si genunchii la piept m-a intrebat: Pentru ce?
Numai de-ar exista un spital si pentru ele,sufletelele,si-un antidot,si-un leac de a uita.Numai de-ar fi.
L-am lasat in letargie,plecand din mine inspre nicaieri.